Tata n-a plecat niciodată de acasă. Deși toată lumea se întreba cum de mai are loc acolo, în casă, pe lângă toate umilințele mamei.

Ea? O femeie care striga mai mult decât vorbea, făcea liste cu păcate în loc de cumpărături și folosea dragostea ca monedă de șantaj.
Dar tata rămânea.
Pentru familie. Pentru liniște. Pentru copil.
Adică, pentru mine.

Doar că eu n-am fost niciodată liniștit.

Am crescut cu imaginea unui bărbat care înghite în sec și a unei femei care scuipă cuvinte.
El loial, ea nemulțumită.
El cu salariul dat integral pe masă, ea cu reproșul că nu e suficient.

Și-ntr-o zi, l-am întrebat:
— Tată, de ce nu pleci?
— Pentru că o iubesc, a zis.
— Nu cumva te iubești prea puțin pe tine?

Atunci n-a răspuns.

Dar azi, ca bărbat adult, eu știu răspunsul: a fost loial din frică, nu din dragoste.

Iar frica aia s-a imprimat în mine ca un tatuaj pe oase.
Am învățat de mic că „a rămâne” e virtute. Dar nu m-a învățat nimeni că și „a pleca” poate fi un act de iubire.

Acum, când îl văd pe tata îmbătrânit, îmi vine să-l iau de mână și să-i spun:
„Tata, nu te-ai salvat. Și pe mine m-ai învățat să nu mă salvez.”

Dacă ai copii și te minți că loialitatea ta le face bine, mai gândește-te. Ei nu vor crește cu recunoștință. Vor crește cu teamă.
Vino să vorbim despre cum să ieși cu demnitate, nu cu traume. Primele ședințe sunt gratuite – și da, e cu desene neurografice și informații din dreptul familiei. Dar mai ales, e cu adevăr.