Am 73 de ani. Trei operații, o pensie de nimic și un pat cu arcuri care scârțâie a adevăr.

Am crescut-o singură pe fiica mea. Tatăl ei a plecat cu o dansatoare de cabaret pe când ea avea 5 ani.
A plâns mult atunci. A spus că, atunci când o să se mărite, ea nu o să plece niciodată. O să fie loială.
Și a fost.
Doar că a fost loială ca o martiră legată de propriul altar.

Soțul ei? Un dobitoc cu cravată și telefon performant, care venea acasă doar ca să-și încarce bateriile și să-și descarce frustrările.
Într-o zi, am găsit-o pe fiica mea la bucătărie. Își făcea lista de cumpărături și în același timp își făcea nod în stomac.
Îl prinsese iar cu mesaje de la „colega de la resurse umane” — care, între noi fie vorba, avea mai multe resurse decât umanitate.

Și ce mi-a spus?

„Nu pot să plec. Copiii au nevoie de amândoi. Și știi că e un tată bun.”

Un tată bun care urlă, trântește uși și dispare în weekenduri prelungite.

Am vrut să o zgudui. Dar mi-am înghițit vorbele. Apoi i-am scris pe un bilet, în tăcere:

„Loialitatea care te stinge e tot o formă de sinucidere. Lentă. Cu zâmbet pe față și nod în gât.”

Nu l-a citit pe loc. Dar după doi ani, l-a găsit între paginile unei cărți de rugăciuni.
Și m-a sunat.
Plângea.

„Mamă, am rămas din loialitate. Dar știi ce e mai greu decât să fii părăsită? Să te părăsești singură, câte puțin, în fiecare zi.”

Dacă și tu ai o fiică, o soră sau o prietenă care se stinge într-o relație „de dragul loialității”, spune-i că se poate altfel.
Primele ședințe sunt gratuite – pentru femei curajoase care au nevoie de o linie dreaptă trasată cu adevăr. Juridic și sufletește.