Mi-ați zis că „așa e bine”. Că părinții trebuie să rămână împreună „pentru binele copilului”.

Eu sunt copilul.

Și vă spun sincer: n-am avut nicio secundă de bine în casa aia.
Doar certuri, uși trântite, tăceri otrăvite și mese în care se mesteca cu furia între dinți.
Voi doi, „părinții loiali”, nu erați o familie. Erați doi oameni blocați într-un contract de tăcere și frustrare.

Tata pleca de-acasă când voia. Venea când voia.
Mama plângea noaptea și îmi zicea dimineața că „tata te iubește, dar e obosit”.
Mă luați de prost?

Nu loialitatea v-a ținut împreună. Frica. Conveniența. Ratele comune.
Și imaginea aia de „familie perfectă” pe care o postați de Crăciun.

Știi ce mi-a zis o dată mama?

„Tatăl tău are și el defecte, dar trebuie să fim uniți.”
Știi ce i-am răspuns?
„Uniți în ce? Într-o piesă proastă de teatru cu nervi și minciuni?”

M-ați făcut să-mi doresc să plec de acasă nu din rebeliune, ci ca să-mi protejez sănătatea mentală.
Am învățat singur că uneori, loialitatea părinților e o formă de abuz mascat.

Și azi, la 17 ani, am un singur vis:
Să fiu adultul care rupe lanțul.
Să fiu omul care pleacă dacă nu e iubit.
Să nu am copii care să scrie asta despre mine.

Dacă ești părinte și încă mai crezi că tăcerea voastră ține familia unită, uită-te mai atent la copilul tău.
Poate îl ții captiv într-un „acasă” din care visează zilnic să scape. Vino să vorbim – ca avocat, ca om, ca martor la sute de povești tăcute. Primele ședințe sunt gratuite. Dar adevărul? Nu mai poate aștepta.