Am 63 de ani. Trei copii mari, un apartament plătit, pensie la orizont și o viață pe care, dacă o întorc pe dos, văd clar unde am greșit.

Am fost loial. Ca boul.

M-am însurat la 26. Cu fata care „era potrivită”. N-am iubit-o. Mi-a ales-o mama.
Dar era cuminte. Cu casă. Cu zestrea plătită. Cu neam bun. Și eu aveam educația aia veche: „Bărbatul nu se plânge. Bărbatul rămâne.”

Așa am rămas.

Într-un mariaj în care tăcerea țipa mai tare ca orice ceartă.
Într-o viață în care îmi beam cafeaua cu o femeie care nu mă mai vedea de 20 de ani.
Și în care îmi plăteam vacanțele cu ani de viață consumați în gol.

O singură dată am iubit cu adevărat. Pe la 47 de ani.
Ea – divorțată, veselă, cu 10 ani mai tânără și un râs care îmi făcea stomacul să uite că are ulcer.

N-am avut curaj. M-am întors acasă. La „soția mea”.
Care mi-a zis sec:

„Sper că te-ai liniștit.”

Nu, nu m-am liniștit. Doar m-am resemnat. Și-am mai tăcut încă 15 ani.

Acum, la 63, nu-mi mai pasă ce zice lumea.
Nici măcar ce zic copiii. Că nu ei mi-au ținut mâna noaptea când mă lua anxietatea.
Și nu ei mi-au spus „Te iubesc” în timp ce-mi turnam coniacul singur în bucătărie.

Așa că plec.

Cu glicemia-n creștere, dar cu coloana dreaptă.

Pentru că mi-am dat seama că nu loialitatea mă definește. Ci alegerea de a nu mă mai trăda pe mine.

Dacă ești bărbat și simți că ai pierdut o viață cu o femeie care doar te tolerează, să știi că nu ești singur.
Vino să vorbim. Ca între oameni care vor să iasă vii din loialitatea greșită. Primele ședințe sunt gratuite. Și nu, nu e prea târziu.