Am fost loială.
Și prostă.
Și cuminte.
Și „de casă”.

Am spălat, am gătit, am închis ochii, am înghițit cuvinte mai grele ca pietrele de moară.
Am dormit lângă un bărbat care mirosea a vin prost și minciună.
Și m-am trezit în fiecare zi zicând: „Poate azi se schimbă.”

Și s-a schimbat, da. M-a schimbat pe mine.

M-a făcut acră. Cinică. Obosită.

Acum, când îmi scrie vreun domn bine de 55+ cu flori în poză de profil și textul „Salut, frumoaso”, nu mai răspund. Nu mai am energie nici să blochez.
Îl las să se topească în ignoranță.
Că am fost loială o viață, și m-am trezit cu un pumn de regrete și o coloană vertebrală pe care mi-o reconstruiesc cu fizioterapie și puțin sarcasm.

Știi ce e culmea?
După tot ce-am dus, lumea zice:

„Păcat, era o femeie bună. S-a închis în ea.”

Nu, draga lumii.
Nu m-am închis. M-am protejat.
Că loialitatea dusă la extrem devine autodistrugere.

Poate într-o zi o să-mi dau voie din nou să ies, să zâmbesc, să întind mâna.
Dar azi? Azi îmi reconstruiesc granițele.
Și nu, „salut” nu mai trece de poartă.

Ai fost și tu loială până la epuizare? Ai obosit să fii „de treabă”? Atunci e momentul să desenezi altceva. Sau să vorbești altfel. Scrie-mi. Prima sesiune e gratuită. Nu promite iubiri. Promite eliberare.