Am trăit 15 ani cu o femeie care nu m-a iubit niciodată. Dar am tăcut. Am rămas. Am muncit. Am sperat.
Mi-am spus că, dacă îi pun masa, îi plătesc vacanțele și înghit disprețul fără să ripostez, poate se prinde și iubirea de ea.
Adevărul? Nu s-a prins nimic. Nici măcar respectul.

Ea a plecat când și-a găsit altă plasă de siguranță: un bărbat cu locuință mai mare, o mamă încă în viață și mai puține dureri de spate decât mine.

Eu am rămas în apartamentul pentru care am plătit jumătate, dar ea a vrut să mă dea afară — la propriu, cu avocat și somație. Încă se mai joacă de-a controlul: vine din când în când, pune murături în cămara pe care o consideră „a ei” și întreabă vag dacă plec undeva. Ce să facă? Să verifice terenul, în caz că mai are nevoie.

Dar am înțeles, într-un târziu, ce trăiam de fapt.

Loialitatea care te prostește e genul acela de dăruire în care te dai peste cap, faci compromisuri, muncești peste puteri, doar ca să demonstrezi că meriți ceva ce persoana cea mai apropiată cândva nu e dispus să ofere: iubire reală.

Când, în sfârșit, am cunoscut o femeie care chiar ținea la mine — sincer, matur, cu grijă — n-am fost în stare să primesc.
Pentru că mintea mea era încă loială celei care m-a golit.
Și sufletul meu era obosit de atâta așteptare.

Azi mă uit la mine din afară. Bărbatul care a dat tot… și a rămas pe dinafară.

Nu faceți ca mine.
Nu confundați mila cu iubirea. Și loialitatea cu slăbiciunea.
Uneori, să pleci e mai onorabil decât să tot speri în gol.

Ai trăit și tu loialitatea care te-a golit? Nu ești singurul. Scrie-mi. Sunt avocat de familie și lucrez și cu bărbați care s-au trezit târziu. Primele ședințe sunt gratuite – și nu doar juridice. Nu te teme de desenele neurografice. E despre a înțelege ce ai trăit, nu doar ce ai pierdut.