Am fost loial. Mai loial decât câinele de la poarta bunicilor.
Doar că nu m-a hrănit cu oase. M-a hrănit cu dispreț.

Ea? Fosta. O combinație între șefa de colhoz și regina dramelor pe Facebook.
Am dus-o prin locuri în care doar cardul meu avea viză de intrare.
I-am făcut cadouri, i-am plătit ratele, am gătit ciorbă cu spatele în pioneze, doar ca să-i fie „bine”.

Și ea ce-a făcut?

M-a lăsat pentru unul cu mai multă pălărie și mai puține hernii.
Mi-a luat casa, m-a scos din poze și m-a pus în rândul „fraierilor care nu știu să țină o femeie”.

Și-apoi… când am încercat să iubesc altfel, altundeva — sincer, simplu, fără teatrul ăla de bâlci cu „Scumpule, nu ești bărbat dacă nu-mi cumperi pantofii ăia!” —
…m-am trezit că, din reflex, încă răspund la comanda fostei: „Deschide ușa, vin să iau borcanele!”.

Atunci am știut.
Nu eram loial. Eram dresat.

Și într-o zi, m-am trezit. Nu cu revelație divină, ci cu o întrebare banală:
„Oare ce s-ar întâmpla dacă aș trăi pentru mine?”

N-a căzut cerul.
N-a plâns nimeni.
Doar eu am început, pentru prima oară, să respir.

Mi-am sunat iubita — cea adevărată, nu holograma de nevastă din trecut — și i-am spus doar atât:
„Scuză-mă că am întârziat. Dar am fost ocupat să-mi dezleg lanțurile.”

Dacă și tu ai confundat dresajul cu iubirea, vino să stăm de vorbă.
Sunt avocat, da. Dar știu să vorbesc și cu inima. Primele ședințe sunt gratuite. Confidențial. Doar pentru bărbați care vor să se trezească, nu doar să se judece.