Nu vorbești despre el. Nu îl menționezi. Nu te plângi. Nu îl critici.
Spui că ai încheiat. Că nu mai contează. Că viața merge înainte.

Dar tăcerea ta spune mai mult decât crezi. Mai ales pentru un bărbat care vrea să te cunoască sincer.

Tăcerea poate fi eleganță. Dar uneori, e zid. O tăcere care protejează o poveste neîncheiată.

Discreție sau evitare?

Femeile loiale după divorț aleg adesea tăcerea ca formă de demnitate:

• Nu vor să pară victime.

• Nu vor să își expună fostul partener.

• Nu vor să pară neîncheiate.

Dar adesea, în tăcere se ascund:

• dureri neprocesate;

• gânduri nespuse;

• emoții încă active;

• rușini rămase din relația trecută.

Și bărbatul din prezent simte asta. Nu în cuvinte. În distanță. În răspunsurile evazive. În pauzele prea lungi dintre propoziții.

Ce spune legea?

Legea nu impune și nici nu interzice comunicarea despre fostul partener. Dar în contextul juridic:

• dacă ai fost abuzată, tăcerea poate dăuna, pentru că nu poate fi invocată o suferință nespusă;

• dacă ai drepturi de recuperat (partaj, pensie), tăcerea poate fi interpretată ca acceptare tacită;

• dacă ai copii, tăcerea despre relația trecută poate afecta capacitatea ta de a povesti adevărul cu blândețe.

În justiție, tăcerea nu este probă. E lipsă de probă. Iar în iubire, tăcerea prea apăsătoare poate fi lipsă de disponibilitate.

Ce simte un bărbat sincer când tu eviți trecutul?

• că e invitat într-un spațiu în care nu are voie să întrebe;

• că trebuie să se orienteze printre lucruri nespuse;

• că trecutul tău e o cameră în care încă se păstrează ordine și tăcere, ca un sanctuar.

Iar el, ca bărbat care vrea să construiască viitor, nu știe dacă să bată la ușă… sau să plece.

Desenul neurografic – cum arată spațiul despre care nu vorbești?

Într-un desen cu tema „Ce nu am spus niciodată despre fostul meu soț?”, o clientă a trasat o formă mare, albă, lăsată necolorată. A zis: „Aici e tot ce nu am voie să spun. Sau n-am avut curajul.”

A început apoi să contureze marginea acelei forme. Cu grijă. Cu lacrimi. Fiecare linie spunea: Și aici am suferit. Și aici m-am pierdut.
La final, a spus: „Nu vreau să vorbesc urât despre el. Dar vreau să-mi spun mie adevărul.”

Pentru că tăcerea e uneori loialitate. Alteori e frică.

Tăcerea care protejează poate deveni zidul care izolează

Poți fi discretă. Dar dacă tăcerea ta e plină de durere, de regrete, de întrebări fără răspuns, e timpul să le aduci la lumină. Nu pentru el. Pentru tine. Și pentru omul care vrea să te iubească sincer.

Vino la o sesiune de clarificare. Putem lucra și cu un desen neurografic cu tema:
„Spun ceea ce mă eliberează. Tac doar cu privire la ce mă onorează.”