Draga mea,
Ți-am văzut ochii obosiți într-o dimineață. Nu ai spus nimic, dar mi-ai amintit de mine — cu ani în urmă, în timp ce îmi beam cafeaua cu noduri în gât și făceam lista de cumpărături, prefăcându-mă că viața mea e „în regulă”.

Am rămas lângă tatăl tău mai mult decât era sănătos. Am rămas „pentru tine”.
Așa îmi spuneam. Dar adevărul?
Rămâneam pentru că îmi era frică să fiu singură. Pentru că nu știam cine sunt fără rolul de soție tăcută și mamă înțelegătoare.

El n-a fost un om rău. Dar nu m-a iubit cu adevărat.
Și poate nici eu nu l-am iubit, ci doar m-am agățat de ideea că așa trebuie. Să nu rup familia. Să nu zică lumea. Să nu rămâi tu „fără tată”.

Și știi ce e cel mai dureros, copilul meu?
Că din toată loialitatea mea… tu n-ai învățat siguranța.
Ai învățat cum arată un compromis tăcut.
Ai învățat să nu deranjezi.
Ai învățat că iubirea doare și că tăcerea e o formă de răbdare.

Aș vrea să-ți spun acum ce n-am știut atunci:
Nu ești obligată să fii loială durerii.
Poți pleca. Poți spune „ajunge”.
Și dacă într-o zi simți că ți-e greu, vino la mine. N-am fost o mamă perfectă, dar pot fi un umăr adevărat.

Iar dacă simți că ai nevoie de sprijin, să știi că există femei ca tine care au spus „nu mai pot” și au început să trăiască.
Le poți întâlni. Le poți asculta. Sau, dacă vrei, putem desena împreună. Poate nu se repară totul. Dar o să te regăsești.

Cu toată inima,
Mama

Dacă simți că porți în tine loialitatea mamei tale, a bunicii, a femeilor din neam care au tăcut, vino să desenezi prima ta linie adevărată neurografică. Să afli juridic ce se poate face. Prima sesiune 1:1 e gratuită. Confidențială. Doar pentru tine.