„Mi-a spus că nu mai simte nimic pentru mine. Că ne-am schimbat. Că vrea să divorțăm. Și totuși, de 3 ori pe săptămână, vine acasă. Îi las mâncare caldă, îi spăl hainele. Nu mă pot opri. Simt că altfel… își pierde și ultima urmă de respect.”

Acestea sunt cuvintele unei cliente care a divorțat legal, dar trăiește emoțional ca o femeie măritată. Nu pentru că ar fi obligată. Ci pentru că a rămas captivă într-o formă de loialitate dureroasă, care i-a acaparat libertatea.

Ce se ascunde în spatele acestui tip de loialitate?

În realitate, multe femei nu pot rupe complet legătura după divorț. Mai ales când:

• au fost principalele îngrijitoare în familie;

• au interiorizat ideea că trebuie „să fie bune” până la capăt;

• simt că dacă nu se sacrifică, pierd orice contact cu fostul soț sau cu copiii;

• trăiesc în aceeași locuință sau în apropiere și interacțiunile sunt inevitabile.

Loialitatea nu mai este atunci o alegere, ci o strategie de supraviețuire afectivă. Un mod de a menține o fărâmă de sens, de relație, de trecut.

Ce spune legea despre astfel de comportamente?

Legal, fiecare fost soț are dreptul la autonomie deplină după divorț. Nu există obligația de a continua servicii casnice, îngrijire, sprijin moral sau prezență afectivă – indiferent de cât de mult „s-au ajutat” în timpul căsătoriei.

Dimpotrivă, în instanță, comportamentele de acest tip pot fi interpretate în mod ambiguu. De pildă, dacă în cadrul unui proces de partaj unul dintre foștii parteneri continuă să locuiască în casă și să se comporte „ca într-o familie”, judecătorul poate presupune existența unei înțelegeri tacite și poate decide împărțirea în cote egale, chiar dacă contribuțiile reale au fost inegale.

Mai mult decât atât, în unele cazuri, „prea multă disponibilitate” poate întări pretențiile celuilalt: dacă i-ai permis să vină, să consume, să se simtă „acasă”, îi oferi indirect argumente juridice.

Când mâncarea devine o probă de instabilitate emoțională

În consultanțele mele, am întâlnit femei care făceau ciorbă pentru fostul soț, dar uitau să mănânce ele însele. Care își organizau programul în funcție de nevoile lui – deși el locuia deja cu altcineva.

Această formă de loialitate devine o auto-sabotare profundă. Și uneori, un semnal al unei dependențe emoționale nevindecate.

În practica instanțelor române (și nuanțat și în jurisprudența europeană), se acceptă ideea că o persoană care nu se poate desprinde psihologic de fostul partener poate avea dificultăți în exercitarea corectă a autorității părintești. Așadar, loialitatea exagerată nu este doar o problemă intimă – poate deveni o vulnerabilitate juridică.

Desenul neurografic: O oglindă blândă care îți arată unde te-ai pierdut

Într-un desen neurografic pe tema „Libertatea după divorț”, am întrebat o clientă:
„Unde ești tu în această poveste? Ce conturezi? Ce rotunjești în continuare deși nu îți mai aduce sens?”

Linie după linie, a descoperit că prezența ei activă în viața fostului soț era un mod de a evita golul interior. De a amâna doliu. Dar și o formă de control blând: „Dacă sunt de folos, mă va respecta. Poate mă va regreta.”

Desenul a devenit terenul pe care și-a dat voie să își retragă energia. Să înțeleagă că a găti pentru cineva care te-a abandonat nu mai e loialitate – ci o prelungire dureroasă a propriei rătăciri.

Cine îți pune farfuria pe masă?

Poate nu e vorba despre mâncare. Poate îi rezolvi actele, îi plătești ratele, îl însoțești la doctor, îi răspunzi la mesaje imediat. Toate acestea pot părea gesturi de om bun. Dar întrebarea esențială rămâne:

Cine are grijă de tine? Cine îți pune ție farfuria pe masă, emoțional vorbind?

Dacă ai divorțat, dar încă trăiești în rolul de soție, e timpul să te întrebi ce parte din tine cere recunoaștere, afecțiune sau aprobare prin aceste gesturi.

Îți ofer o sesiune gratuită de clarificare juridică și, dacă simți, putem include și un desen neurografic pe tema: „Unde se oprește datoria și începe libertatea mea?”

Contactează-mă chiar acum!