M-am trezit la 6, fără alarmă.
M-am uitat în oglindă. Eram tot eu. Dar alta. Mai tăcută. Mai clară.

Azi e ziua procesului de partaj.
Ziua în care ne punem semnătura pe tot ce n-am avut curaj să spunem cu voce tare:
Că nu mai e nimic între noi. Că n-a mai fost de ani.

Tu ai venit la tribunal cu avocat și acte. Eu — cu demnitatea pe care am strâns-o de pe jos, printre ciorbe, nopți în tăcere și aniversări false.
Ai cerut să-ți rămână casa. Că „ai muncit pentru ea”.
Eu n-am zis nimic. Dar știam: n-ai muncit pentru noi. Ai muncit să ai de ce fugi.

Mi-ai spus în sala de judecată, cu voce uscată:

„Nu te urăsc. Dar nici nu te mai iubesc.”

Și-atunci mi-am dat seama de ceva și mai dureros:
Niciodată nu m-ai iubit cu adevărat. Doar ai stat. Din comoditate. Din lașitate. Din obișnuință.

Eu am fost loială.
Tu ai fost prezent fizic. Atât.

Azi, la proces, nu am pierdut o casă.
Am câștigat adevărul. Pe care-l bănuiam, dar încă speram să nu fie real.

Și pentru prima dată, în sala aia rece, printre dosare și termene,
mi-am spus:

„Gata. Nu mai sunt femeia care acceptă mai puțin.”

Dacă ești în prag de partaj și încă te agăți de amintiri, vino să ne auzim.
Prima ședință e gratuită – și nu e doar despre acte. E despre adevăr. Îl punem pe masă, împreună. Ca să pleci cu coloana dreaptă.